.

Invatam si evident ca mi-a zburat mintea in alta parte... acum 2 ani persoana mea a dat bacul, iar eu ma uitam la el si ma gandeam " cat de bine rezista stresului ". Tin minte ca aveam emotii pentru el, iar asta m-a trimis cu gandul la perioada de atunci si la cat de multe s-au schimbat intre timp.

 

Cand el dadea bacul, noi eram impreuna de doar 2 luni. Era perioda aia in care am fost cea mai implinita. Toate persoanele pe care le iubeam erau inca in viata mea, prietena mea cea mai buna de atunci nu uitase inca de mine ( de fapt, perioda aia cu bacul iubitului meu a fost ultima data cand prietena mea a fost prietena mea cu adevarat ), eram prieteni cu totii mai mult sau mai putin, eram chill and life was good. 

Ma gandesc ca acum 2 ani pe vremea asta, cand el dadea bacul, eu eram in Grecia cu cea mai buna prietena a mea de atunci, pentru ca se nimerise sa rezerve ai mei fix in acea perioada. Tin minte ca relatia mea era in punctul ala in care aveam zeci de certuri groaznice pe zi, cand totul era fragil pentru ca eram la inceput iar eu aveam toata durerea pe care el mi-o provocase in trecut, niciunul nu era pe bune loial si totul se intampla in haos total.

Ma gandesc ca totusi, oricat de rea era in perioada aceea relatia ( si a continuat sa fie mult timp, in care am invatat cat de multa " munca " trebuie ca relatia sa ajunga sa fie una sanatoasa; cate certuri si (ne)intelegeri si lacrimi si tipete peste tipete ), oricat de dificil era, eu - la modul general - eram happy. Happy intr-o stare ca cea de euforie, cand viata e frumoasa, toti prietenii tai sunt in jurul tau si tu ai mereu motive sa zambesti. Tin minte ca ma certam prin mesaje cu iubitul, dar in paralel prietena mea de atunci se chinuia sa se faca blonda pentru prima data, iar eu muream de ras langa ea; tin minte ca ma chinuiam sa prind net ca sa vorbesc cu el pe wapp, dar la un moment dat nu mai conta pentru ca, conversatiile de pe balcon la tigara erau mai importante ( atunci cand nu erau soparle sau gandaci sau nu venea mama brusc sa ma prinda cu tigara ).

Tin minte ca inainte sa plecam in Grecia iesisem in Okt vinerea - cum aveam traditia cu grupul de prieteni si muream de ras si beam si fumam IN Okt ( pana si fumatul parea acum, pana sa vina vara, o amintire de mult pierduta :)) ).

Imi amintesc ce bine era totul inainte de Grecia, cum lucrurile se sincronizau efectiv, cum majoritatea zilelor erau pentru prieteni, dar aveam totusi timp sa ies si cu iubitul. Ma rog, asta se intampla si acum dar atunci se simtea altfel, nu stiu de ce.

Sunt atatea amintiri frumose, dar apoi imi amintesc de cele rele.

Ce a urmat dupa, cum prietena mea nu mai aveam timp pentru mine, cum s-a intamplat al treilea ( wtf?! acum mi-am dat seama cate au fost ) cel mai de cacat lucru din partea ei, cum am plans si plans si plans o vara intreaga- pe cat de frumoasa a fost clasa a 10a, pe atat de trista si plina de depresie a fost vara de dupa. Tin minte ca nu mai ieseam cu celelalte 2 prietene ale mele pentru ca ma uitam la ele si vedeam tot ce eu nu mai aveam ca si prietenie. Tin minte fail-ul la examen, tin minte cum depresia cauzata de persoana care ar fi trebuit sa ma sustina m-a impiedicat sa realizez ceva bun pentru mine si viitorul meu. Tin minte certurile de dupa cu iubitul, cand eram pur si simplu prea trista si suparata si ma purtam oribil cu el fara sa merite. Tin minte de el si conversatiile lui oribile cu fete asa cum el tine minte de mine. Tin minte inceputul clasei a 11a, tin minte de 3 ori mai multa depresie, tin minte taieturile si plansul. Tin minte ca perioada aia si toata tristetea pareau ca nu se vor sfarsi vreodata. Tin minte cat plangeam zilnic langa iubitul meu, povestindu-i de prietena care " nu mai avea timp " pentru mine. Timpul meu cu el nu era timp petrecut cu iubitul, ci timp in care eu plangeam si povesteam, zilnic, iar el nu stiu cum rezista. Tot ce faceam era sa ii spun de prietena aia, care vedea ca scriu pe blog cat de rau imi e si nici macar un mesaj nu-mi dadea. Indiferent cat de certate eram, pe un lucru pe care, pe buna dreptate ma suparasem, desi sunt sigura ca ei nu i s-a parut mare lucru, desi altora li s-a parut oribil ( sau ea poate avea impresia ca i-am facut eu ceva stand in casa si dormind ) pentru prima data in viata mea, nici macar nu i-a pasat cat de rau imi era. Eram socata si de asta. Tin minte ca mi-a dat mesaj la sfarsitul intregii veri, cand eu deja ma mutam acasa, cand deja plansesem incontinuu 3 luni, doar pentru ca a pus-o iubitul ei, nu pentru ca voia ea sa stie daca sunt ok ( si tot eu, proasta, il mai si intrebam pe iubitul ei de ea pana atunci, daca e ok, cand cacatul de ea fusese facut ). 

Tin minte, dupa cum am spus, de la inceput de a 11a, cat a continuat totul si cat am suferit, iar singurul om de langa mine era iubitul, cand trebuiau sa fie " altii ", care in acea perioada ma cunosteau mult mai bine decat el. Tin minte ca ma suparasem ca nu sunt " altii " alaturi de mine, insa am realizat apoi ca " altii " nu-mi fusesera alaturi nici pana atunci, doar ca eu nu observasem, pentru ca o aveam pe prietena mea cea mai buna alaturi ( pana atunci ).

Tin minte 6 luni de plans. Se simtea ca si cum treceam printr-o despartire si chiar asa a si fost. Treceam prin despartirea de cea mai buna prietena, de momentele care au fost, de sustinerea ei care acum parea o vaga amintire si de toate nebuniile noastre care aveau sa nu mai existe. Treceam printr-o despartire, prin cea mai grea despartire, de soulmate-ul meu in ceea ce priveste prietenia si de 2 ani plini de amintiri. 

Tin minte ca inca voiam sa trag de orice moment, insa degeaba, pentru ca tot ce faceam era sa ne certam. Dintr-un motiv necunoscut mie, cand eu ii spuneam ca vreau sa iesim mai des ca imi e dor de ea, ea tot ce retinea era ca " cand spui vreau sa iesim este un REPROS ca nu iesim " si apoi ne certam. Wtf.

Tin minte ca, fara sa-mi dau seama, s-au strans multe in mine, aveam multe in mine oricum si restul doar s-au adaugat, lucru pe care l-am realizat foarte tarziu, cand am si explodat. Tin minte ca nu intelegeam cum un om care cica tinea la mine, putea sa stea atat de mult timp fara sa vorbim, stiind exact de ce sunt suparata, neintelegand ca nu era o suparare gen moft, ci eram pe bune ranita; sau nu avea problema sa vorbim atat de putin, cand noi pana atunci ne spuneam totul. Ori sunt eu prea exagerata, pentru ca sunt genul de persoana care vrea prietena aia cu care sa vorbeasca mereu si care sa stie tot, ori nu stiu. 

Cand ma gandesc cat de oribil a fost atunci, imi vine sa plang si acum.

... Cand ma gandesc ca ea devenise noul meu Vlad Georgescu. Vlad Georgescu, iubitul meu de acum, atunci cand nu eram impreuna si ieseam, ma facea sa am sentimente de anxietate si tristete continua. Mereu cand ieseam, incercam sa retin fiecare gluma, fiecare lucru pe care il faceam impreuna in detaliu si sa apreciez fiecare moment, pentru ca stiam ca urmatoarea data cand am fi avut sansa sa iesim ar fi fost peste luni. Devenise ca Vlad Georgescu, care ma obliga sa simt mereu la sfarsitul unei iesiri o tristete imensa, pentru ca stiam ca iesirile noastre erau 1 la 6 luni, daca aveam noroc.

Ea devenise ca persoana asta, doar ca din punct de vedere al prieteniei. Imi facea ceea ce vazuse pe altcineva facandu-mi, doar ca era mai grav, pentru ca nu era vorba de un baiat ci de cea mai buna prietena. Nimic nu se mai simtea natural- cum poti sa-i spui totul cuiva care cica iti e bff, dar care pierde luni si bucati intregi din viata ta? Am iesit exact 1 data la 6 luni, statul la scoala nu se pune pentru ca nu statea cu mine deloc acolo si oricum, dupa parerea mea, ala nu e timp pe bune cu prietena ta. Cert e ca oricum caterinca din pauze sau o conversatie clara macar cateva minute, nu aveam. Ah, iar la ea, nici iesirea aia dupa 6 luni ( ca la exemplul cu Vlad Georgescu ) nu a mai fost, ca a venit ziua ei direct. 

As fi vrut sa fiu anuntata ca o sa fie asa, pentru ca multe cacaturi nu s-ar fi intamplat, n-as fi simtit cele mai negre sentimente, ajungand pana la ura. Ura pentru ca ( printre multe altele ), ma simteam abandonata, ca si cum eram singura in prietenia aia. Ura, pentru ca plangeam in fata ei uneori, pentru ca a si vazut taieturile pe care mai bine se prefacea ca nu le observa pentru ca reactia era oricum aceeasi- ca nu-i pasa. Scuza ei era ca nu vrea sa se roage de mine sa-i spun ( nu stiu cum puteam sa ma apuc sa spun orice plangand in prima banca in fata clasei dar oricum nu puteam avea pretentia sa stam sa vorbim dupa ) si spunea asta ca si cum era ceva firesc, cand stiam amandoua ca inainte nu m-ar fi lasat pana n-ar fi stiut ce am si ar fi fost cu adevarat ingrijorata. Totul de schimbase. Ajutorul ei de dinainte se transformase atunci in scuze peste scuze.

Probabil suna dramatic, dar pentru mine asa a fost, pentru ca din persoana care ma ajuta, ea s-a transformat in persoana total absenta, iar asta intr-o perioada in care oricum totul imi mergea prost, picasem examenul, ceea ce ea evident ca nu a stiut vreodata, cu iubitul era perioada oribila, iar nici asta nu a stiut decat dupa 2 luni cand a avut timp sa iesim si noi intr-un final o data, totul era greu, parintii nici nu mai spun in ce hal de oribili erau ( cel mai rau dintotdeauna ).

Uite asa, " prietena mea cea mai buna ", devenise persoana aia cu care trebuie sa te chinui ca sa stai 10 minute, iar acele minute trebuiau apreciate. Eu doar nu stiam ce sa-i spun mai intai, care sfat sa-l cer primul. Asta pana sa realizez ca, oricum, nu asculta.

E greu, pe bune. Din asta am invatat ( printre altele ) un lucru foarte important, care poate parea banal dar nu e deloc: ca nu trebuie sa te atasezi de o prietena pana ce nu-si face un iubit, pentru ca doar atunci o sa vezi cu adevarat cam unde esti tu pe lista ei de prioritati si nu o sa mai fii socata cand o sa devii brusc 0. Pentru multi asta nu pare un lucru important si jur ca nu am crezut ca voi pati vreodata ceva de genul asta, am crezut ca ma pricep sa aleg prietenii suficient de bine incat sa le pese cat imi pasa si mie, dar nu a fost asa si am vazut atatea prietenii distruse din acelasi motiv, ca incep sa cred ca prieteniile exista pana la iubiti, ceea ce e atat de aberant si oribil ca nici nu vreau sa ma mai gandesc. Nu percep cum ai putea sa pui pe altcineva pe primul loc, in locul prietenilor si pot da zeci de motive pentru care spun asta. 

Asadar, la noi, una s-a hotarat ca cealalta nu mai e o prioritate, iar cealalta a trebuit sa se conformeze si punct. Ceva de genul asta. 

Dupa cum am spus, as fi vrut sa stiu de dinainte ca ea nu e genul " prietenii o prioritate ", pentru ca la mine mereu au venit si vin prietenii primii, insa la ea nu a fost asa si era important sa stiu asta inainte sa ma atasez si sa cred ca prietenia aia e no matter what. 

Nu zic nu, am inteles si egoismul ei, era fericita si nu-i pasa de nefericirea mea, dar asta si actiunile ei m-au schimbat pe mine si sincer nu aveam nevoie sa fiu schimbata.

Ma gandesc la perioada aia gen " Ba frate, cat de frumos a fost pana sa treaca Grecia. Ba, cate cacaturi si vesti proaste am suportat in vara aia si chiar si inainte doar ca am tot trecut peste, cate tradari, cat de proasta am fost sa spun ca am iertat, cand de fapt aveam rani, iar mereu cand una dintre persoanele care ma ranise mai facea un lucru rau, se adauga peste raul pe care il facuse inainte; iar tot ceea ce s-a acumulat m-a facut sa fiu atat, dar atat de rea in final, sa nu ma mai recunosc, sa ma uit in oglinda si sa-mi reamintesc ca eu nu sunt asa, ca eu zambesc mult si sunt happy nu non stop distrusa de cacaturi care continua sa se acumuleaze. " 

O persoana foarte apropiata mi-a spus la bal ca eu mereu zambesc si ca mereu fac misto cand mi se intampla ceva rau, iar eu am ramas uimita, pentru ca ajunsesem din cauza atator cacaturi sa ma consider candva ultima trista, cand eu si multi altii stiu ca nu sunt asa. E bine sa-ti revii si sa fii tu insati.

Ma gandesc ca ar fi trebuit sa accept faptul ca nu iertasem. Nimic. Nu iertasem nimic de la cei care au fost implicati in distrugerea bunatatii mele si care au contribuit la durerea provocata. Ar fi trebuit sa spun ca nu iert, sa-i las pe toti in fericirea lor si sa stau trista, dar evident ca nu am putut pentru ca inca tineam la acele persoane. 

Evident ca m-am prins greu ca ei pur si simplu nu inteleg si ca nu dau a single fuck daca imi este si mie bine, ci vor doar sa le fie bine lor si se mai gandeau din cand in cand la mine daca aveam noroc, iar ei credeau ca ma ajuta cu cateva vorbe care erau mereu aceleasi, de parca erau pregatite. Am facut o chestie, am asteptat sa vad daca ma intreaba cineva " si cum mai esti ? ", ca sa vad daca sunt eu nebuna si mi se pare ca nimanui nu ii pasa sau chiar asa e. Socant, dar nu am fost intrebata. Nu timp de 6 luni. A se realiza faptul ca 6 luni inseamna jumatate de an. Socant, nu?

De fapt, nici nu conta daca ma intreba cineva, nu trebuia sa ma intrebe cineva, ci prietena mea. Dar nu.

Din felul in care se comportau cu totii, in momentul ala oricum nu mai conta daca stateam sau plecam.

Doar ca n-am putut, m-am mintit ca am iertat cand de fapt fiecare cacat doar se strangea.

A fost in final, dupa multe intamplari, rage-ul la care nu ma asteptam, intr-o perioada extrem de depresiva, in care majoritatea oamenilor doar imi reprosau, iar eu am ajuns sa fiu the very wrong person with the very bad decisions. 

Pe bune ca atunci totul a fost atat de clar, puteam in sfarsit sa spun cu voce tare cuiva ( persoanei gresite, dar care s-a nimerit sa fie acolo si care m-a ranit de asemenea ca altfel nu se putea ) tot ceea ce tinusem in mine atat de mult timp si mi-am dat seama ca ar fi trebuit pur si simplu sa plec in urma cu 2 ani, sa-i las pe cei care mi-au facut rau sa se distruga unii pe altii in loc sa fac ceva, orice. Sau poate erau fericiti, pentru ca aveau chestii in comun, gen faptul ca ma ranisera pe mine. Cine stie.

E amuzant cum, gandindu-te la bac ( ca de la asta am pornit ) ajungi undeva, intr-un colt indepartat din mintea ta :)) si iti amintesti atatea.

Ajuta enorm totusi uneori sa scriu si sa ma descarc, mai ales in perioada asta full.

Era totul diferit si e atat de adevarat ce se spune, ca trebuie sa invatam sa apreciem fragilitatea lucrurilor, sa apreciem totul cat timp avem pentru ca brusc se poate strica, iar daca esti emotiv ca mine o sa tii in tine si o sa faci totul mai rau in final.

La final, totusi, nu a fost razbunare. Am stiut insa ca o sa se simta ca asta si am stiut ca baza tuturor actiunilor a fost faptul ca stransesem totul in mine. A fost in mod sigur the wrong person to talk to si desi mi s-a spus ca nu, sunt constienta ca am fost la propriu o unealta din planul de razbunare al altcuiva. Pacat ca eram prea absorbita de propriile mele probleme ca sa observ.

Sper sa nu sufere nimeni atat de rau vreodata, incat sa ajunga sa faca lucruri atat de josnice, pentru ca e totul chill pe moment, dar dupa ajungi sa suferi si tu la un loc cu toata situatia. Si atunci, n-ai facut nimic si tot rau iti e.

Mi s-a spus ca atunci cand un om este rau, mai bine sa fii tu bun, te vei simti mai ok in the long run. Aceeasi persoana mi-a spus sa nu am incredere in "cine" nu trebuie. Dar nu am ascultat niciunul din sfaturile astea;

Iar fosta mea bff mi-a dat si ea un sfat- sa nu las totul pentru cateva clipe care atunci par a fi o decizie potrivita si chiar daca ea nu a urmat sfatul asta, tin minte ca m-am uitat la ea si i-am spus " Ba, asta chiar e un sfat bun si chiar o sa-l tin minte mereu ".

Diferenta intre atunci si acum, e ca acum am invatat sa si urmez sfaturile astea.

In the end, nu lasa faptul ca persoanele care sunt totul te tradeaza si te lasa balta sa fie o scuza ca sa le faci si tu rau, nu vrei sa fii ca ele, crede-ma, fii persoana mai buna. De asemenea, daca vezi ca atunci cand cineva te raneste nu e dispus sa poarte o conversatie despre cum te simti, ca sa rezolvati si te lasa sa strangi totul in tine, lasa-i. Tine minte ca nu exista " n-am timp " atunci cand iti pasa cu adevarat de cineva.

E amuzant cum o singura persoana declanseaza atatea rele, te face sa ai atatea fail-uri in viata si sa te schimbi total... Asta pana reusesti, cu multa munca, intr-un final, sa faci totul mai bine si sa-ti revii.