Mai multe chiar
I am, indeed, a king, because I know how to rule myself.
Thursday, June 30, 2016
.
How precious it is to have friends who talk to you all the time and how precious it is to have that best friend who constantly asks you how you feel, what you do and who gets mad if you don't talk to her.
I love you all and thank you for showing me that all this time I have paid attention to the wrong people.
Thank you for teaching me that true friendship is not hard and full of drama- it comes natural, it comes with fun and jokes but also with a lot of support every damn time and every damn minute.
My old friends, my new friends and my love have helped me grow and I will forever be grateful for that. I will forever be grateful for the fact that even though I can be a very shitty person, they chose to see the best in me.
14 years and still counting
12 years and still counting
2 years and still counting
2 years and a half and still counting
Saturday, June 25, 2016
Thursday, June 23, 2016
Tuesday, June 21, 2016
Saturday, June 18, 2016
Thursday, June 16, 2016
.
I think I'm going to throw up.
So this is what you did? REALLY? You made me lose my friend but you kept yours? You didn't even tell him? I wish I had known this sooner cause I would've told him immediately, that way you would've known how it feels and he wouldn't have to find out about it months later. How could you? I had known all along that my friendship with her was doomed but you stayed with him for MONTHS without him knowing? What the actual fuck. I really don't understand. I know my reasons, 'cause she did some very fucked up shit to me and he also did some fucked up shit to me, but what did he ever do to you? He was such a loyal friend. What did he do, kiss the girl you " loved " once, when you weren't even with her and you told him that it was ok? That's the reason why you don't feel bad for doing what you did? 'Cause that's what you told me back then. I don't know if your lies changed in the meantime. Don't you think I know I was the love of his life? Don't you think it fucking hurts him? You told my friend before I could, so you would obviously look like the good guy, a victim; and I was ok with that 'cause my friendship was anyway nonexistent for over a year at that point and I was just lying to myself. I was ok with you keeping her, 'cause I knew that she only wanted you, she didn't need my friendship but she needed your love, or at least you were the only person she would pay that kind of attention to. But I didn't actually think that you would only tell her and you would be so sneaky and you wouldn't tell him. You made me lose her, while you kept him. You're sick, you're for real sick. I hope you know that. I hope you sometimes feel bad 'cause I don't want to believe that I was THAT blind and that you honestly didn't care how many people you hurt. I feel so bad for the people I hurt although I had way many reasons to hurt back than you did. Wtf is wrong with you. You're for real the worst.
... When I think about all the secrets I still keep about you. You could've at least take care of someone I love, anyone. I let you be the one to keep them and you didn't even do that. I know you don't take care of her 'cause let's be real, she deserves a way better man and I know you also don't take care of him 'cause I just fucking found out. So wtf do you do? How the fuck are you grateful for YOUR second chances? How the fuck are you grateful for the opportunity you have? How the fuck are you grateful that I kept my mouth shut and that I let you tell your story? How the fuck could you not tell him? He didn't deserve this. He deserved to know. He deserved to know it from you 'cause you were the one next to him, you decided to keep him, not me. I made everything in my power to stay the fuck away, to let you have your life, to shut up and not say anything, to let you make a story in your advantage.
Sometimes I wonder if I was the only one who got to see this incredibly bad side of you. You're the worst and that's a lot coming from me, 'cause everyone knows that I am the one who is usually the worst.
I sometimes think about what would've happened to you if I would've told my side of the story. You lied to me, you lied to them or you told them only what did you good, you made me lie and you had this way of manipulating me into thinking it was ok to lie. You had this way of constantly reminding me of what they did wrong to me and that I was just " returning the favour ". ( " Si ce, ei nu ti-au facut rau tie? Mie nu mi-au facut rau? " ).
Fuck you. From far, far away I will watch, only to see if someone will ever realise how shitty you are.
e
Wednesday, June 15, 2016
.
Invatam si evident ca mi-a zburat mintea in alta parte... acum 2 ani persoana mea a dat bacul, iar eu ma uitam la el si ma gandeam " cat de bine rezista stresului ". Tin minte ca aveam emotii pentru el, iar asta m-a trimis cu gandul la perioada de atunci si la cat de multe s-au schimbat intre timp.
Cand el dadea bacul, noi eram impreuna de doar 2 luni. Era perioda aia in care am fost cea mai implinita. Toate persoanele pe care le iubeam erau inca in viata mea, prietena mea cea mai buna de atunci nu uitase inca de mine ( de fapt, perioda aia cu bacul iubitului meu a fost ultima data cand prietena mea a fost prietena mea cu adevarat ), eram prieteni cu totii mai mult sau mai putin, eram chill and life was good.
Ma gandesc ca acum 2 ani pe vremea asta, cand el dadea bacul, eu eram in Grecia cu cea mai buna prietena a mea de atunci, pentru ca se nimerise sa rezerve ai mei fix in acea perioada. Tin minte ca relatia mea era in punctul ala in care aveam zeci de certuri groaznice pe zi, cand totul era fragil pentru ca eram la inceput iar eu aveam toata durerea pe care el mi-o provocase in trecut, niciunul nu era pe bune loial si totul se intampla in haos total.
Ma gandesc ca totusi, oricat de rea era in perioada aceea relatia ( si a continuat sa fie mult timp, in care am invatat cat de multa " munca " trebuie ca relatia sa ajunga sa fie una sanatoasa; cate certuri si (ne)intelegeri si lacrimi si tipete peste tipete ), oricat de dificil era, eu - la modul general - eram happy. Happy intr-o stare ca cea de euforie, cand viata e frumoasa, toti prietenii tai sunt in jurul tau si tu ai mereu motive sa zambesti. Tin minte ca ma certam prin mesaje cu iubitul, dar in paralel prietena mea de atunci se chinuia sa se faca blonda pentru prima data, iar eu muream de ras langa ea; tin minte ca ma chinuiam sa prind net ca sa vorbesc cu el pe wapp, dar la un moment dat nu mai conta pentru ca, conversatiile de pe balcon la tigara erau mai importante ( atunci cand nu erau soparle sau gandaci sau nu venea mama brusc sa ma prinda cu tigara ).
Tin minte ca inainte sa plecam in Grecia iesisem in Okt vinerea - cum aveam traditia cu grupul de prieteni si muream de ras si beam si fumam IN Okt ( pana si fumatul parea acum, pana sa vina vara, o amintire de mult pierduta :)) ).
Imi amintesc ce bine era totul inainte de Grecia, cum lucrurile se sincronizau efectiv, cum majoritatea zilelor erau pentru prieteni, dar aveam totusi timp sa ies si cu iubitul. Ma rog, asta se intampla si acum dar atunci se simtea altfel, nu stiu de ce.
Sunt atatea amintiri frumose, dar apoi imi amintesc de cele rele.
Ce a urmat dupa, cum prietena mea nu mai aveam timp pentru mine, cum s-a intamplat al treilea ( wtf?! acum mi-am dat seama cate au fost ) cel mai de cacat lucru din partea ei, cum am plans si plans si plans o vara intreaga- pe cat de frumoasa a fost clasa a 10a, pe atat de trista si plina de depresie a fost vara de dupa. Tin minte ca nu mai ieseam cu celelalte 2 prietene ale mele pentru ca ma uitam la ele si vedeam tot ce eu nu mai aveam ca si prietenie. Tin minte fail-ul la examen, tin minte cum depresia cauzata de persoana care ar fi trebuit sa ma sustina m-a impiedicat sa realizez ceva bun pentru mine si viitorul meu. Tin minte certurile de dupa cu iubitul, cand eram pur si simplu prea trista si suparata si ma purtam oribil cu el fara sa merite. Tin minte de el si conversatiile lui oribile cu fete asa cum el tine minte de mine. Tin minte inceputul clasei a 11a, tin minte de 3 ori mai multa depresie, tin minte taieturile si plansul. Tin minte ca perioada aia si toata tristetea pareau ca nu se vor sfarsi vreodata. Tin minte cat plangeam zilnic langa iubitul meu, povestindu-i de prietena care " nu mai avea timp " pentru mine. Timpul meu cu el nu era timp petrecut cu iubitul, ci timp in care eu plangeam si povesteam, zilnic, iar el nu stiu cum rezista. Tot ce faceam era sa ii spun de prietena aia, care vedea ca scriu pe blog cat de rau imi e si nici macar un mesaj nu-mi dadea. Indiferent cat de certate eram, pe un lucru pe care, pe buna dreptate ma suparasem, desi sunt sigura ca ei nu i s-a parut mare lucru, desi altora li s-a parut oribil ( sau ea poate avea impresia ca i-am facut eu ceva stand in casa si dormind ) pentru prima data in viata mea, nici macar nu i-a pasat cat de rau imi era. Eram socata si de asta. Tin minte ca mi-a dat mesaj la sfarsitul intregii veri, cand eu deja ma mutam acasa, cand deja plansesem incontinuu 3 luni, doar pentru ca a pus-o iubitul ei, nu pentru ca voia ea sa stie daca sunt ok ( si tot eu, proasta, il mai si intrebam pe iubitul ei de ea pana atunci, daca e ok, cand cacatul de ea fusese facut ).
Tin minte, dupa cum am spus, de la inceput de a 11a, cat a continuat totul si cat am suferit, iar singurul om de langa mine era iubitul, cand trebuiau sa fie " altii ", care in acea perioada ma cunosteau mult mai bine decat el. Tin minte ca ma suparasem ca nu sunt " altii " alaturi de mine, insa am realizat apoi ca " altii " nu-mi fusesera alaturi nici pana atunci, doar ca eu nu observasem, pentru ca o aveam pe prietena mea cea mai buna alaturi ( pana atunci ).
Tin minte 6 luni de plans. Se simtea ca si cum treceam printr-o despartire si chiar asa a si fost. Treceam prin despartirea de cea mai buna prietena, de momentele care au fost, de sustinerea ei care acum parea o vaga amintire si de toate nebuniile noastre care aveau sa nu mai existe. Treceam printr-o despartire, prin cea mai grea despartire, de soulmate-ul meu in ceea ce priveste prietenia si de 2 ani plini de amintiri.
Tin minte ca inca voiam sa trag de orice moment, insa degeaba, pentru ca tot ce faceam era sa ne certam. Dintr-un motiv necunoscut mie, cand eu ii spuneam ca vreau sa iesim mai des ca imi e dor de ea, ea tot ce retinea era ca " cand spui vreau sa iesim este un REPROS ca nu iesim " si apoi ne certam. Wtf.
Tin minte ca, fara sa-mi dau seama, s-au strans multe in mine, aveam multe in mine oricum si restul doar s-au adaugat, lucru pe care l-am realizat foarte tarziu, cand am si explodat. Tin minte ca nu intelegeam cum un om care cica tinea la mine, putea sa stea atat de mult timp fara sa vorbim, stiind exact de ce sunt suparata, neintelegand ca nu era o suparare gen moft, ci eram pe bune ranita; sau nu avea problema sa vorbim atat de putin, cand noi pana atunci ne spuneam totul. Ori sunt eu prea exagerata, pentru ca sunt genul de persoana care vrea prietena aia cu care sa vorbeasca mereu si care sa stie tot, ori nu stiu.
Cand ma gandesc cat de oribil a fost atunci, imi vine sa plang si acum.
... Cand ma gandesc ca ea devenise noul meu Vlad Georgescu. Vlad Georgescu, iubitul meu de acum, atunci cand nu eram impreuna si ieseam, ma facea sa am sentimente de anxietate si tristete continua. Mereu cand ieseam, incercam sa retin fiecare gluma, fiecare lucru pe care il faceam impreuna in detaliu si sa apreciez fiecare moment, pentru ca stiam ca urmatoarea data cand am fi avut sansa sa iesim ar fi fost peste luni. Devenise ca Vlad Georgescu, care ma obliga sa simt mereu la sfarsitul unei iesiri o tristete imensa, pentru ca stiam ca iesirile noastre erau 1 la 6 luni, daca aveam noroc.
Ea devenise ca persoana asta, doar ca din punct de vedere al prieteniei. Imi facea ceea ce vazuse pe altcineva facandu-mi, doar ca era mai grav, pentru ca nu era vorba de un baiat ci de cea mai buna prietena. Nimic nu se mai simtea natural- cum poti sa-i spui totul cuiva care cica iti e bff, dar care pierde luni si bucati intregi din viata ta? Am iesit exact 1 data la 6 luni, statul la scoala nu se pune pentru ca nu statea cu mine deloc acolo si oricum, dupa parerea mea, ala nu e timp pe bune cu prietena ta. Cert e ca oricum caterinca din pauze sau o conversatie clara macar cateva minute, nu aveam. Ah, iar la ea, nici iesirea aia dupa 6 luni ( ca la exemplul cu Vlad Georgescu ) nu a mai fost, ca a venit ziua ei direct.
As fi vrut sa fiu anuntata ca o sa fie asa, pentru ca multe cacaturi nu s-ar fi intamplat, n-as fi simtit cele mai negre sentimente, ajungand pana la ura. Ura pentru ca ( printre multe altele ), ma simteam abandonata, ca si cum eram singura in prietenia aia. Ura, pentru ca plangeam in fata ei uneori, pentru ca a si vazut taieturile pe care mai bine se prefacea ca nu le observa pentru ca reactia era oricum aceeasi- ca nu-i pasa. Scuza ei era ca nu vrea sa se roage de mine sa-i spun ( nu stiu cum puteam sa ma apuc sa spun orice plangand in prima banca in fata clasei dar oricum nu puteam avea pretentia sa stam sa vorbim dupa ) si spunea asta ca si cum era ceva firesc, cand stiam amandoua ca inainte nu m-ar fi lasat pana n-ar fi stiut ce am si ar fi fost cu adevarat ingrijorata. Totul de schimbase. Ajutorul ei de dinainte se transformase atunci in scuze peste scuze.
Probabil suna dramatic, dar pentru mine asa a fost, pentru ca din persoana care ma ajuta, ea s-a transformat in persoana total absenta, iar asta intr-o perioada in care oricum totul imi mergea prost, picasem examenul, ceea ce ea evident ca nu a stiut vreodata, cu iubitul era perioada oribila, iar nici asta nu a stiut decat dupa 2 luni cand a avut timp sa iesim si noi intr-un final o data, totul era greu, parintii nici nu mai spun in ce hal de oribili erau ( cel mai rau dintotdeauna ).
Uite asa, " prietena mea cea mai buna ", devenise persoana aia cu care trebuie sa te chinui ca sa stai 10 minute, iar acele minute trebuiau apreciate. Eu doar nu stiam ce sa-i spun mai intai, care sfat sa-l cer primul. Asta pana sa realizez ca, oricum, nu asculta.
E greu, pe bune. Din asta am invatat ( printre altele ) un lucru foarte important, care poate parea banal dar nu e deloc: ca nu trebuie sa te atasezi de o prietena pana ce nu-si face un iubit, pentru ca doar atunci o sa vezi cu adevarat cam unde esti tu pe lista ei de prioritati si nu o sa mai fii socata cand o sa devii brusc 0. Pentru multi asta nu pare un lucru important si jur ca nu am crezut ca voi pati vreodata ceva de genul asta, am crezut ca ma pricep sa aleg prietenii suficient de bine incat sa le pese cat imi pasa si mie, dar nu a fost asa si am vazut atatea prietenii distruse din acelasi motiv, ca incep sa cred ca prieteniile exista pana la iubiti, ceea ce e atat de aberant si oribil ca nici nu vreau sa ma mai gandesc. Nu percep cum ai putea sa pui pe altcineva pe primul loc, in locul prietenilor si pot da zeci de motive pentru care spun asta.
Asadar, la noi, una s-a hotarat ca cealalta nu mai e o prioritate, iar cealalta a trebuit sa se conformeze si punct. Ceva de genul asta.
Dupa cum am spus, as fi vrut sa stiu de dinainte ca ea nu e genul " prietenii o prioritate ", pentru ca la mine mereu au venit si vin prietenii primii, insa la ea nu a fost asa si era important sa stiu asta inainte sa ma atasez si sa cred ca prietenia aia e no matter what.
Nu zic nu, am inteles si egoismul ei, era fericita si nu-i pasa de nefericirea mea, dar asta si actiunile ei m-au schimbat pe mine si sincer nu aveam nevoie sa fiu schimbata.
Ma gandesc la perioada aia gen " Ba frate, cat de frumos a fost pana sa treaca Grecia. Ba, cate cacaturi si vesti proaste am suportat in vara aia si chiar si inainte doar ca am tot trecut peste, cate tradari, cat de proasta am fost sa spun ca am iertat, cand de fapt aveam rani, iar mereu cand una dintre persoanele care ma ranise mai facea un lucru rau, se adauga peste raul pe care il facuse inainte; iar tot ceea ce s-a acumulat m-a facut sa fiu atat, dar atat de rea in final, sa nu ma mai recunosc, sa ma uit in oglinda si sa-mi reamintesc ca eu nu sunt asa, ca eu zambesc mult si sunt happy nu non stop distrusa de cacaturi care continua sa se acumuleaze. "
O persoana foarte apropiata mi-a spus la bal ca eu mereu zambesc si ca mereu fac misto cand mi se intampla ceva rau, iar eu am ramas uimita, pentru ca ajunsesem din cauza atator cacaturi sa ma consider candva ultima trista, cand eu si multi altii stiu ca nu sunt asa. E bine sa-ti revii si sa fii tu insati.
Ma gandesc ca ar fi trebuit sa accept faptul ca nu iertasem. Nimic. Nu iertasem nimic de la cei care au fost implicati in distrugerea bunatatii mele si care au contribuit la durerea provocata. Ar fi trebuit sa spun ca nu iert, sa-i las pe toti in fericirea lor si sa stau trista, dar evident ca nu am putut pentru ca inca tineam la acele persoane.
Evident ca m-am prins greu ca ei pur si simplu nu inteleg si ca nu dau a single fuck daca imi este si mie bine, ci vor doar sa le fie bine lor si se mai gandeau din cand in cand la mine daca aveam noroc, iar ei credeau ca ma ajuta cu cateva vorbe care erau mereu aceleasi, de parca erau pregatite. Am facut o chestie, am asteptat sa vad daca ma intreaba cineva " si cum mai esti ? ", ca sa vad daca sunt eu nebuna si mi se pare ca nimanui nu ii pasa sau chiar asa e. Socant, dar nu am fost intrebata. Nu timp de 6 luni. A se realiza faptul ca 6 luni inseamna jumatate de an. Socant, nu?
De fapt, nici nu conta daca ma intreba cineva, nu trebuia sa ma intrebe cineva, ci prietena mea. Dar nu.
Din felul in care se comportau cu totii, in momentul ala oricum nu mai conta daca stateam sau plecam.
Doar ca n-am putut, m-am mintit ca am iertat cand de fapt fiecare cacat doar se strangea.
A fost in final, dupa multe intamplari, rage-ul la care nu ma asteptam, intr-o perioada extrem de depresiva, in care majoritatea oamenilor doar imi reprosau, iar eu am ajuns sa fiu the very wrong person with the very bad decisions.
Pe bune ca atunci totul a fost atat de clar, puteam in sfarsit sa spun cu voce tare cuiva ( persoanei gresite, dar care s-a nimerit sa fie acolo si care m-a ranit de asemenea ca altfel nu se putea ) tot ceea ce tinusem in mine atat de mult timp si mi-am dat seama ca ar fi trebuit pur si simplu sa plec in urma cu 2 ani, sa-i las pe cei care mi-au facut rau sa se distruga unii pe altii in loc sa fac ceva, orice. Sau poate erau fericiti, pentru ca aveau chestii in comun, gen faptul ca ma ranisera pe mine. Cine stie.
E amuzant cum, gandindu-te la bac ( ca de la asta am pornit ) ajungi undeva, intr-un colt indepartat din mintea ta :)) si iti amintesti atatea.
Ajuta enorm totusi uneori sa scriu si sa ma descarc, mai ales in perioada asta full.
Era totul diferit si e atat de adevarat ce se spune, ca trebuie sa invatam sa apreciem fragilitatea lucrurilor, sa apreciem totul cat timp avem pentru ca brusc se poate strica, iar daca esti emotiv ca mine o sa tii in tine si o sa faci totul mai rau in final.
La final, totusi, nu a fost razbunare. Am stiut insa ca o sa se simta ca asta si am stiut ca baza tuturor actiunilor a fost faptul ca stransesem totul in mine. A fost in mod sigur the wrong person to talk to si desi mi s-a spus ca nu, sunt constienta ca am fost la propriu o unealta din planul de razbunare al altcuiva. Pacat ca eram prea absorbita de propriile mele probleme ca sa observ.
Sper sa nu sufere nimeni atat de rau vreodata, incat sa ajunga sa faca lucruri atat de josnice, pentru ca e totul chill pe moment, dar dupa ajungi sa suferi si tu la un loc cu toata situatia. Si atunci, n-ai facut nimic si tot rau iti e.
Mi s-a spus ca atunci cand un om este rau, mai bine sa fii tu bun, te vei simti mai ok in the long run. Aceeasi persoana mi-a spus sa nu am incredere in "cine" nu trebuie. Dar nu am ascultat niciunul din sfaturile astea;
Iar fosta mea bff mi-a dat si ea un sfat- sa nu las totul pentru cateva clipe care atunci par a fi o decizie potrivita si chiar daca ea nu a urmat sfatul asta, tin minte ca m-am uitat la ea si i-am spus " Ba, asta chiar e un sfat bun si chiar o sa-l tin minte mereu ".
Diferenta intre atunci si acum, e ca acum am invatat sa si urmez sfaturile astea.
In the end, nu lasa faptul ca persoanele care sunt totul te tradeaza si te lasa balta sa fie o scuza ca sa le faci si tu rau, nu vrei sa fii ca ele, crede-ma, fii persoana mai buna. De asemenea, daca vezi ca atunci cand cineva te raneste nu e dispus sa poarte o conversatie despre cum te simti, ca sa rezolvati si te lasa sa strangi totul in tine, lasa-i. Tine minte ca nu exista " n-am timp " atunci cand iti pasa cu adevarat de cineva.
E amuzant cum o singura persoana declanseaza atatea rele, te face sa ai atatea fail-uri in viata si sa te schimbi total... Asta pana reusesti, cu multa munca, intr-un final, sa faci totul mai bine si sa-ti revii.
Tuesday, June 14, 2016
10.06.2016
Prom night was honestly so funny and magic, I had all of my friends around me and all of those whom I made such amazing memories with.
Now I'm just sad that it's all over...
Highschool is over. It was fucking amazing and it is over
Sunday, June 12, 2016
.
" Nu te mai iubesc "
O sa te tin minte, drept persoana care nu a simtit ceva real pentru mine, iar asta e mai crud decat orice altceva pentru ca in toate cacaturile care au fost, nu m-am gandit niciodata ca nu era real. Ar fi trebuit sa te ascult si sa nu fac multe lucruri, ar fi trebuit sa nu faci multe lucruri, dar am inteles de ce ai facut tu inaintea mea tot ce era rau, de ce ai ranit tu inainte sa ranesc si eu inapoi- pentru ca nu simteai ce spuneai, pentru ca n-ai cum sa nu mai simti, pentru ca efectiv nu dispare. Da, iubirea se poate transforma intr-un sentiment mai simplu, poate sa nu mai fie un sentiment profund sau mai stiu eu ce, asta poate fi de inteles; dar sentimentul in sine nu dispare atunci cand e real si sa nu spui ca tu ai indurat mai multe ca mine drept motiv si stii mai bine pentru ca nu e asa. M-am obisnuit cu ideea, insa in toate relele care au fost, sa stiu ca n-ai tinut cu adevarat la mine a fost cel mai socant. Toate greselile fizice pe care le-am facut tu sau eu, de la inselat, la tradat, cu toata suferinta care a venit cu ele ( da, stiu ca e imensa ), nu se compara cu suferinta provocata de un " te iubesc " spus fara a fi real si transformat imediat in " nu te mai iubesc " pentru a doua dora; insa multe intrebari au avut raspuns in acel moment.
...
http://www.teenvogue.com/story/surviving-a-panic-attack
As putea sa citesc toate sfaturile din lume si tot mi s-ar parea greu de controlat o astfel de stare in momentele respective, dar e bine sa fie aici articolul, poate mai citesc din cand in cand ca sa nu ma simt nebuna.
Nu pot sa cred ca fix eu, care inainte ajutam persoanele cu anxietate sa fie ok, am ajuns sa am probleme atat de mari in legatura cu asta.
Bineinteles, totul a pornit de la vestile despre tragedia din Orlando.
Serios, s-au intamplat atat de multe lucruri rele in lume in ultimul an... Imi vine sa plang cand ma gandesc cat de fragil e totul si cat de imprevizibila e viata. Am ajuns sa am anxietate, sa-mi fie frica de orice lucru mic pe care inainte nici nu-l bagam in seama. Nu vreau sa traiesc asa, e groaznic. Vreau sa traiesc ca o fire rationala, asa cum obisnuiam sa fiu.
Nu stiu de ce ma transpun in fiecare situatie de genul asta si de ce ma socheaza atat de rau. Citesc lucrurile astea si ma gandesc cat de " yolo " trebuie sa fii fost eu sau mai bine zis cat de depresiva eram incat priveam decesul, in trecut, in anumite momente, ca pe un lucru care nu e atat de important. Uneori chiar il doream. Ma gandesc ca sunt atat de multi adolescenti care simt asta, iar unii chiar isi iau viata fara sa constientizeze cat de pretios e totul, cat de important este sa existi. Parerea mea despre viata s-a schimbat total in timp, iar gandurile negre pe care le aveam atunci nu vreau sa le mai am niciodata si sunt doar fericita ca am trecut peste cu bine. Nu stiu sa exprim exact ce vreau sa zic, ma bucur doar ca m-am oprit la timp. Mi-e atat de frica acum de orice e in jur- nu pot sa urc singura cu liftul, nu pot nici macar sa trec pe langa o cladire in constructie, nu pot sa merg cu metroul/tramvaiul, nu pot sa merg singura cu masina pentru ca imi e frica de oamenii din jur ( Ma gandesc ca sunt cu adevarat batuta in cap sa am masina, sa conduc foarte bine si cu incredere o perioada lunga si apoi out of nowhere sa refuz sa mai conduc pentru ca mi-e frica sa nu sara cine stie ce persoana nebuna in fata masinii sau sa nu intre unu' in mine sau mai stiu eu ce. Parca nu ma recunosc, pe bune ). Mi-e frica de orice nu pot sa controlez.
Probabil ca daca nu se intampla ceva rau si la noi in tara nu as fi fost chiar atat de panicata, doar ca tristetea s-a transformat efectiv in frica de orice de atunci si se tot acumuleaza. Cand dupa mult timp reusesc sa se calmeze starile de anxietate, se intampla iar ceva oribil si iar incep...
..................
Doamne fereste de lucruri rele si Doamne ajuta sa fie totul bine.
Saturday, June 11, 2016
Wednesday, June 8, 2016
Am avut festivitatea de absolvire vineri si EVIDENT ca nu am avut timp sa scriu, iar.
Un singur cuvant: WOW
Stiu ca multora nu li se pare mare lucru faptul ca au festivitate de absolvire la sfarsit de liceu sau ca au balul, insa eu asa sunt, ma entuziasmez cam din orice chestie si la orice cliseu.
A fost atat dar atat de frumos, de dragut si de emotionant ! A fost una din zilele alea in care esti fericit ca traiesti, in care grijile nu exista, in care prezentul e tot ce conteaza.
In ultima vreme am fost extrem de stresata, m-am gandit doar la viitor, la ce sa fac, cum sa fac, cand sa fac.
O zi ca asta m-a ajutat enorm.
Fericita si implinita. Astea ar fi cuvintele care pot descrie starea mea din acea zi.
Tot momentul absolvirii, cu tot ce a presupus el, a fost extrem de emotionant- de la defilare, cu marea de robe din fata mea care aratau superb; la caterinca cu fetele ca totul va fi chill; la momentul in care am intrat in sala de cinema ( jur ca ma simteam ca in High School Musical cand urcam scarile ). De la melodia liceului care era inauntru, la faptul ca parintii si bunicul meu au fost acolo, la momentul cand a trebuit sa urcam pe scena. Mama imi daduse mesaj ca ii vine sa planga, ca nu-i vine sa creada ce repede am crescut ( You know shit is serious when my mom cries, 'cause she NEVER cries ).
Am fost ultima clasa care a urcat pe scena, eu si prietenele mele ne tineam toate de mana si tremuram. Ma emotionez chiar si acum ori de cate ori vad filmarea. Din afara probabil parea doar ca suntem fericiti cu totii, dar de fapt simteam o multime de lucruri. Imi tremurau picioarele pentru ca ma gandeam ca am ajuns la momentul asta, pentru ca nu imi venea sa cred cat am crescut, ca fac 19 ani, ca urmeaza facultatea si ca cea mai frumosa perioada din viata mea a ajuns la final. Ma gandeam ca o sa plecam pe drumuri separate, chiar daca unele dintre noi vom merge la facultate impreuna, nu vom mai fi toti 12, grupuletul nostru. Ma gandeam ca acestia sunt ultimii mei ani in Romania, ultimii 3 ani, iar mai tarziu in ziua aceea mi-au dat lacrimile cand m-am gandit la faptul ca nu o sa mai locuiesc in casa mea, nu o sa mai dorm in patul meu in care cred ca mi-am petrecut dormind mai mult de jumatate din viata =)))), nu o sa mai fiu langa fratele meu, care e efectiv cel mai pretios lucru pe care l-am avut vreodata in viata mea, pe care probabil nu o sa apuc sa-l vad crescand si care mereu imi spune ca daca plec din tara pleaca si el, ca nu vrea sa stea fara mine. Imi vine sa plang. Toate lucrurile pe care am vrut sa le fac... Le vine vremea usor, usor... iar tot ce vreau eu e ca totul sa se opreasca.
Revenind, mi-am luat diploma uhuuuuu. Cand diriga a spus ca suntem oficial " fosti elevi ai Colegiului National Spiru Haret " am crezut ca o sa am o mini-criza de plans. Ne-am imbratisat toate, me and my girlfriends, pe scena si a fost cel mai dragut moment.
Coboram de pe scena si Martha imi spunea " Hai ca a fost ok, n-am plans. "
Nu mi-am dat seama pana in acel moment cat de norocosi am fost sa fim ultima clasa care si-a luat diplomele. Am fost norocosi deoarece tot momentul a fost cu atat mai magic, cu cat imediat cum am coborat de pe scena a inceput imnul si apoi a fost clipa in care am aruncat in sus palariile. Emotiile au venit pur si simplu una peste alta.
Am aruncat palariile, iar apoi toata lumea a inceput sa se imbratiseze. Prietenele mele ma luau in brate si au inceput sa planga, eu incercam sa fiu chill, insa imbratisarile au tot urmat, toata lumea plangea si am inceput sa plang si eu ( ceea ce n-am crezut vreodata ca o sa fac, like, really ). Nu voiam sa se termine. Ne strangeam toate in brate atat de tare doar ca sa mai prelungim momentul, ne spuneam succes pentru tot ce va urma si nu ne venea sa credem ca s-a terminat.
Am avut in 2 ani amintiri si rasete din plin. Ele mi-au facut anii de liceu frumosi si relaxati intr-un moment in care I had a true war in my mind. Am observat in anii astia, inca o data, cat de important este sa ai in jurul tau persoane care sunt ca tine, dar si persoane care sunt fix opusul tau- care rad din orice si se crizeaza din prostii, pentru ca asa vezi cat de simpla e viata in ochii altora si astfel devii si tu mai chill, te bucuri din lucruri simple. Ele m-au ajutat si m-au invatat sa fac asta. Evident ca au parti rele, dar partile lor bune au fost totul pentru ca au venit atunci cand aveam cea mai mare nevoie de o schimbare. Conversatiile deep nu sunt totul, conversatiile inutile sunt si ele importante.
... Plangeam, mama m-a luat si ea in brate si mi-a spus ca ma asteapta Gabi ( fix de asta aveam nevoie, ca sa plang si mai rau :)) ), care m-a luat in brate in timp ce plangeam. Tot momentul era atat de trist, mi-am amintit de banchetul de sfarsit de a8a cand am dansat imbratisate, plangand. Totul era atat de trist dar atat de frumos.
Am facut poze si am iesit afara, unde iubitul meu ma astepta cu un buchet de trandafiri- cea mai frumosa surpriza, nu am spus dar fusese singurul cadou de absolvire pe care mi-l doream. Un buchet de trandafiri and nothing more. Normal ca imediat cum ne-am intalnit am devenit hiperactiva si am inceput sa povestesc totul si sa vorbesc incontinuu, ca o moara stricata ( as I always do ).
Gabi si Andreea au alergat sa-l imbratiseze pe Vlad si l-au tinut in brate vreun minut, ceea ce a fost iar o chestie kinda sad pentru ca mi-a amintit de toate intamplarile care au fost si nu stiu daca vor mai fi.
Intr-un final, a urmat momentul mult asteptat- vinul, mancarea, pozele si caterinca de dupa. Totul a fost efectiv magic. Eram cu totii la masa si eram atat de fericiti.
Nu am cuvinte efectiv... Ma gandesc ca mai e balul si gata. Se termina liceul. Liceul. Anii de adolescenta. Perioada in care esti nebun but it's ok. Perioada in care am baut aproape de coma ( 1 data ), in care am fost parasita si inselata si in care oricine a avut chef si-a batut joc de mine, perioada in care am invatat sa renunt la tot ce e toxic, perioada in care am invatat cat de imprtant e sa stii cine esti si cat de important e sa-ti respecti intotdeauna principiile, pentru ca oricum extrem de putini te vor intelege si nu trebuie sa te justifici; perioda in care am invatat ca nu conteaza " cum li se pare altora ", ci trebuie sa te faca pe tine fericit; perioda in care am invatat ca e mai ok sa spui " nu " atunci cand vrei sa spui " nu ", decat sa spui " da " si sa regreti dupa; perioda in care am invatat ca trebuie sa risti, sa faci ceea ce vrei, sa fii spontan si sa nu eziti; perioada in care am invatat ca trebuie sa le fii extrem de recunoscator celor care au fost acolo in fiecare secunda si sa-i dai dracu pe cei care n-au fost, take a deep breath and move on; perioda in care am invatat ca rasul si persoanele care te fac sa razi chiar te scot din depresie; perioada in care am petrecut ( mult dupa parerea unora, prea putin dupa parerea mea ), am baut atat cat sa ma ametesc pentru prima data, am fumat, am dansat, am fost pentru prima data singura la mare, am iubit din toata inima pe cine nu trebuia si am iubit din toata inima pe cine trebuia; perioda in care am invatat sa iert; perioada in care m-am dezvoltat ca persoana; perioada in care, in sfarsit, iubirea vietii mele s-a gandit sa fie impreuna cu mine :))); perioada in care am sustinut cele mai importante si emotionante examene; perioada in care am avut fail-uri, in care am facut cele mai rele greseli, dar in care am luat si cele mai bune decizii; perioada in care mi-am luat carnetul si masina mea mare si frumoasa; perioada in care am devenit majora; perioada in care am invatat sa ignor si sa trec peste criticile parintilor mei sau ale oricui, in care am invatat ca decat sa te certi mai bine taci si lasi omul celalalt sa se certe singur ca sa pleci linsitit, fara nervi, mai departe; in care am invatat ca gelozia trebuie sa existe doar pentru cei care vor intelege ca tii la ei din toata inima si de aia esti gelos pe orice- pentru ca iti este frica; in care am invatat sa accept faptul ca sunt om, gresesc si e normal- nimeni nu e perfect; in care am cunsocut persoane ca mine si persoane care credeam ca sunt ca mine; in care inca am prieteni care sunt aici de 14 ani; in care cel mai bun prieten al meu a ajuns sa fie persoana pe care nu am suportat-o deloc la inceput; in care am invatat sa ma descurc singura; in care am fost extrem de implinita, pe toate planurile; in care totul a fost confuz si totul a avut sens.
As putea sa scriu o gramada, dar... * acel moment ( trist ) cand ai de invatat *
Nu am vrut sa cresc. Mereu am zis ca mi-ar fi placut sa am 16-17 ani pentru totdeauna. Timpul trece prea repede.
O sa pierd pozele astea probabil, asa cum am pierdut multe altele, deci le voi lasa aici, sa fie pentru totdeauna ca amintire. O sa-mi fie extrem, extrem, extrem de dor.
Subscribe to:
Posts (Atom)