~

De pe 21 august ( aka ultima postare dramatica ) pana acum, s-au schimbat o serie de lucruri. Imi pare rau ca nu mai am timp sa scriu asa des, imi placea inainte sa intru pe blog si sa vad ca am un mic jurnal plin de amintiri. Acum ma uit si desi eu imi amintesc toate lucrurile, parca multe chestii sunt puse foarte random, fara un inceput si un sfarsit.

Pe 21 august eram la Sibiu. Era cam a 10-a zi in care eram despartita de Vlad, iubitul meu. A fost cu siguranta cea mai grea perioada din viata mea. Am scris, dupa cum am mai spus, niste chestii destul de dramatice in perioada aia, insa toate adevarate. Pana la urma, asta am simtit si imi asum.

Despartirea aia a venit in urma unei veri care, desi cea mai frumoasa din viata mea, a avut anumite certuri care de data asta l-au afectat si pe el la fel de mult ca pe mine. 

Ma gandesc la perioada aia si vad negru. Vad tristete. Imensa. M-a intrebat cineva de curand cum de eu si iubitul meu ramanem impreuna orice ar fi. Tin minte cat de clar a fost raspunsul meu: Am fost despartita de el vara asta 10 zile. Nu am vorbit deloc 8 din ele. Imagineaza-ti cum e sa nu vorbesti deloc o saptamana cu persoana cu care tu vorbesti non-stop in mod normal. In acea saptamana, am intrat intr-o stare de care uitasem ca mai exista: plans zi si noapte, somn deloc, pura tristete. Stateam la casa asta vara si ca sa ajung de la camera mea la baia care imi place mie, trebuia sa traversez toata casa. Nu o sa uit niciodata cum ma taram efectiv prin casa pana la baie, eram slabita si mergeam enorm de incet, aveam ochii umflati zilnic... intelegi tu. Ideea e ca pe langa astea, mi-am amintit ce persoana trista eram eu inainte de el, mi-am amintit cat de pretentioasa sunt si cat de greu mi-a fost sa gasesc un om care sa nu renunte deloc la mine si care sa nu ma lase sa renunt la el, mi-am amintit cati oameni prosti exista pe lumea asta si cat de putini sunt cei ce merita o conversatie. Ma gandeam incontinuu ca nu vreau sa revin la starea aia numb pe care am avut-o acum multi ani. Ma uit in jur si nu vad pe nimeni care sa se poata compara cu el. Deci da, aleg sa il tin cu orice pret langa mine.

Tin minte ca am spus chestia asta si asa si e. 

In acea perioada de despartire, am realizat iar ca trebuie sa inteleg de la cine sa am asteptari ca imi va fi prieten/a. Asadar, le voi multumi mereu catorva persoane care au fost acolo: 

• Adi, care a stat cu mine multe ore si m-a ascultat, chiar daca eu vorbeam foarte greu si nu m-a ajutat extraordinar de mult, a facut tot posibilul sa imi fie aproape; 
• Istrate, caruia ii multumesc cel mai mult, pentru ca a fost persoana care m-a salvat in perioada aia. Odata ce a inteles cat de serioasa e treaba, m-a luat cu el la Sibiu, unde am avut timp sa ma gandesc efectiv la mine, la ce fel de om sunt cand sunt singura, la ce imi place sa fac, ce ma pasioneaza. Ii multumesc mai ales pentru faptul ca m-a dus intr-un mediu plin de oameni calzi si intelegatori, unde am cunoscut si o fata extraordinara ( Irina ) cu care in doar 2 zile mi-am povestit viata.
• Gabi, prietena mea cu care desi vorbesc foarte rar si nu a stiut ca mie nu imi e bine in perioada respectiva ( a aflat cand deja trecuse timpul ), a stat si m-a ascultat povestind totul cap coada. Daca stau sa ma gandesc, cred ca doar ei i-am spus efectiv fiecare amanunt al povestii, pentru ca ea are si cele mai multe cunostinte despre istoria mea cu Vlad. 
• De asemenea, o sa-mi amintesc mereu conversatia cu prietenul lui Vlad, care chiar m-a ajutat si care mi-a spus ca Vlad inca ma iubeste intr-o perioada in care eu nu mai credeam asta. 
• O sa-mi amintesc mereu si o sa apreciez fiecare ajutor. Genul asta de lucruri si orice ajutor mic conteaza enorm atunci cand treci printr-o perioada grea. 

O sa-mi amintesc faptul ca ziua mea nu a contat atunci.

O sa-mi amintesc faptul ca eu chiar am crezut ca nu ma mai iubeste.

O sa-mi amintesc ca el a avut ce sa faca, iar eu nu.

O sa-mi amintesc faptul ca mama a fost acolo pentru mine- a fost prima persoana cu care am vorbit despre asta si singura timp de o saptamana in care nimeni nu a avut timp pentru mine si asta chiar e wow.

O sa-mi amintesc cat de mult timp am petrecut uitandu-ma la usa, rugandu-ma sa apara... cat de mult ma rugam sa imi spuna ca vrea sa avem conversatia si sa rezolvam lucrurile, inainte sa fie prea tarziu. In fiecare secunda imi doream asta si ma gandeam la asta.

O sa-mi amintesc momentul in care in sfarsit am auzit " Vrei sa ne vedem? ".

O sa-mi amintesc ca a venit la mine si nu puteam sa ma opresc din plans, iar el a zis ca habar nu avea cat de rau imi era, pana atunci.

O sa-mi amintesc cuvintele dureroase la care nu suport sa ma gandesc.

O sa-mi amintesc ce i-am spus: " Pentru mine nu a fost niciodata mai mult rau decat bine ". O sa-mi amintesc de fazele cu " pauza ".

O sa-mi amintesc faptul ca tot eu a trebuit sa trag semnale de alarma.

O sa-mi amintesc faptul ca ma uitam la poze si nu mai vedeam aceeasi persoana, ca nu mai stiam cine e sau cum e.

O sa-mi amintesc momentul " Stai bine? " " Mult mai bine decat  am stat toate zilele astea ".

O sa-mi amintesc cum am inceput sa plang imediat dupa momentul dintre noi.

O sa-mi amintesc si al 2- lea moment. 

O sa-mi amintesc ca m-a dus la gara ca sa plec la Sibiu fara el, lucru total nou pentru noi. Niciodata n-am mai plecat intr-o chestie planuita de mine, fara el.

O sa-mi amintesc de " Si acum ce facem? Vorbim sau? "

O sa-mi amintesc ca am inceput sa plang in Sibiu de la o melodie din shaormerie si de la numarul unei masini.

O sa-mi amintesc surpriza lui, cand a venit sa ma ia de la gara cu un trandafir in mana, desi eu credeam ca nu e nicio sansa sa se intample asta. Ma gandeam cat de romantic se vedea- el asteptand in gara, cu un trandafir in mana.

O sa-mi amintesc ca ne-am urcat in masina si m-a intrebat direct daca putem sa vorbim " azi ".

O sa-mi amintesc cele 2 zile in care am stat impreuna si doar am vorbit non-stop, ca sa rezolvam fiecare problema. 

O sa-mi amintesc ca dupa acele 2 zile am plecat imediat impreuna in Vama si ma simteam oarecum " deconectata " de el.

O sa-mi amintesc cat de bine am inceput sa fim usor, usor.

O sa-mi amintesc cat de fericita eram.

O sa-mi amintesc certurile si momentele care ma fac sa simt ca am vorbit degeaba in cele 2 zile.

O sa-mi amintesc cearta din masina " Te rog iesi din masina, lasa-ma sa ma duc acasa. Daca nu pleci, o sa stam acum, o sa-ti spun ca totul e ok, dar o sa ajung acasa si o sa-ti scriu ca vreau sa ne despartim. Gandeste-te foarte bine ce vrei sa faci. " M-ai lasat sa ma duc si tot ti-am scris ca vreau sa ne despartim. Nu o sa uit felul in care te-ai purtat in noaptea aia, cand mie si asa imi era rau. Nu o sa uit faptul ca esti doua persoane diferite.

O sa-mi amintesc mereu faptul ca acum facem amandoi pe prostii.

** O sa-mi amintesc de asemenea de Sibiu din perioada aia oribila. Simt nevoia sa pun accent pe acea plecare, pentru ca m-am intors de acolo doar cu good vibes si foarte - at peace -. Spun iar faptul ca o sa apreciez mereu ce a facut Istrate pentru mine atunci, pentru ca m-a ajutat sa ma regasesc intr-o perioada in care tot ce facusem 8 zile fusese sa plang si sa nu mai stiu cine sunt. **